marți, 29 august 2017

O vacanță fără copii


Mereu mă plâng (în sinea mea) că nu am timp pentru mine, că nu ies nicăieri, că nu fac nimic fără copii. Asta până vine weekendul. Când ar putea să stea și ei câteva ore doar cu tati. Și atunci mă apucă. Cum aș putea să plec singură tocmai când suntem cu toții și avem atâtea lucruri de făcut împreună și în atâtea locuri de mers?!

Așa mi se întâmplă și cu vacanțele. Un concediu fără copii mi se părea un vis frumos. În loc să târăsc după mine bagaje fără sfârșit când mergem doar până la plajă, aș avea doar o carte și crema de soare. În loc să verse copiii pe mine suc, aș vărsa eu niște frappe pe papilele mele gustative. Goana continuă după ei s-ar transforma într-o leneveală continuă pe șezlong. Iar încercările disperate și repetate de a-i împăca atunci când plâng n-ar fi decât o amintire (care sigur nu mi-ar veni în minte în acele momente!). Aș sta pe șezlong și chiar aș putea să vorbesc cu soțul meu fără să fim întrerupți la fiecare două secunde.

Asta până m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că visul ar fi de fapt un coșmar. M-aș gândi întruna la ce fac ei, dacă le e bine, le e dor de noi. M-aș simți atât de vinovată că nu mi-ar arde de nimic. Admir și invidiez sincer cuplurile care fac o vacanță cu copiii și una doar în doi. Mi se pare ideal și sănătos. Dar ce să fac dacă emoționalul bate raționalul?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu